Satul
Satul constituie cea mai veche formă şi component al peisajului geografic din ţara noastră. Din antichitate până în zilele noastre, el reprezintă prin însuşirile şi activităţile lui variate, aşezarea umană dominantă. Deşi diferă ca formă, mărime sau construcţii, satele de pe întreg cuprinsul ţării păstrează elemente comune, exprimate prin modul de organizare al gospodăriilor, al activităţilor rurale etc. precum şi viaţa spirituală.
Alături de caracteristicile favorabile unei vieţi rurale sta¬bile şi de manifestări multilaterale, satele din ţara noastră şi-au menţinut unele elemente rezultate din însuşi procesul lor istoric de formare mai puţin favorabile. În condiţiile date, satul româ¬nesc s-a diferenţiat puternic din punct de vedere al organizării lui teritoriale, al gradului de concentrare sau dispersare a locu¬inţelor, al fizionomiei, al confortului sau în general.
Necesitatea valorificării terenurilor, cerinţelor localizării şi asigurării securităţii colective au generat anumite tipuri de aşezări şi de organizare a spaţiului.
Sub acest aspect, teritoriul ţării noastre conservă o gamă bogată de localităţi umane. De la locuinţele în peşteri şi până la uriaşele blocuri de locuinţe din zilele noastre, casele românilor au evoluat pe un lung drum. Locuinţele, aşezări le în general s-au transformat odată cu dezvoltarea societăţii. Din orânduirea primi¬tivă, de la peşteri oamenii au trecut la construirea unor locuinţe simple, săpate în pământ, recunoscute astăzi prin bordeie şi colibe.
Procesul evoluţiei satelor până la forma în care le găsim astăzi este deosebit de complicat şi uneori controversat.
Din cele mai vechi timpuri, s-au păstrat şi au ajuns până în vremurile noastre termenii de bordei şi casă, folosiţi pentru locuinţele permanente şi cu funcţionalităţi bine conturate, precum şi cei de stână, tarla, colibă, ş.a. care semnifica locuinţe de regulă sezoniere. Dintre acestea, cea mai veche formă de locuinţă permanentă, mai mult sau mai puţin grupate, se pare ca este , “bordeiul”. El poate fi considerat ca forma cea mai convingătoa¬re de adaptare la mediu a unei populaţii sedentare. Desimea lor în câmpie a fost influenţată de lipsa lemnului de construcţie şi de cerinţele rezistenţei la condiţiile climei specifice.
Bordeiele au dominat pe moşiile marilor proprietari până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, câmpia din zona noastră. Aceasta a fost prima locuinţă stabilă a câmpiei.
Casa a apărut mai târziu, în câmpie, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind construită la început din chirpici şi apoi din nuiele şi pământ, iar începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales după primul război mondial şi din cărămidă.
În afară de locuinţe, care alcătuiesc punctul central al activităţii oamenilor din cele mai vechi timpuri, au apărut ca ne¬cesare şi alte construcţii folosite sezonier sau temporar.
Cea mai veche locuinţă sezonieră prezentă pe întregul teritoriu al ţării este stâna. Dar stâna nu este o aşezare ci o locu¬inţă. Ea cuprinde întregul loc pe care este instalată stâna şi de¬pendinţele ei (strunga, ţarcurile, bordeiul).
Târla este bine definită de dicţionar ca fiind , “un loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc vitele sau oile în timpul păşunatului”, mai este definita “stâna cu toate dependinţele ei” (DEX,1975, pag.958). În Câmpia Română, deci şi în zona noastră, târlele au fost până la primul război mondial nişte locuri în care iernau oierii, în special cei ardeleni veniţi în transhumanţă. Aceste locuinţe sezoniere, după cum s-a mai amin¬tit, au o mare semnificaţie, deoarece în secolul al XIX-lea, în jurul a numeroase târle şi stâne s-au întemeiat cătune şi apoi sate.
Ca formă de organizare socială, primele aşezări ale co¬munei Smeeni, până la împroprietărirea din 1864, au fost sate de clăcaşi, aparţinând de moşiile existente în această zonă a Episco¬piei ori diferiţilor boieri de neam.
În condiţiile social-istorice specifice secolului al XVIII¬ lea şi începutul secolului al XIX-lea, se pare că au fost şi sate ca¬re s-au depopulat, dovadă termenul de “sălişte” amintit de B. Ior¬gulescu, în lucrarea citată.
Satele comunei Smeeni sunt de tip adunat, având un contur bine delimitat. Ele s-au dezvoltat fie ca un punct central şi cu ramificaţii de-a lungul drumului principal (satele Călţuna, Bălaia), fie în forme poligonale (Smeeni, Albeşti, Udaţi), mai mult sau mai puţin cu formă regulată.
După primul război mondial, în urma împroprietăriri din 1921, s-a accentuat tendinţa de alungire pe lângă drum şi apoi pe uliţe perpendiculare pe acesta (noile vetre apărute în toate satele).
Casele comunei sunt dispuse de-a lungul reţelei de uliţe ce se întretaie în general rectangular cu un centru în care s-au amplasat instituţiile administrative şi social-culturale. Sunt în general lipsite de vegetaţie interioara, iar dispoziţia caselor este felurită, fiind despărţite prin curţi largi şi chiar prin terenuri închise pentru cultură.
În această zonă, în condiţiile naturale specifice câmpiei, locuitorii s-au ocupat din cele mai vechi timpuri de agricultură şi creşterea animalelor. Pe întinsele terenuri agricole, moşiile au început încă din secolul al XVIII-lea, dar mai ales din secolul al XIX-lea să producă grâu pentru schimb şi pentru vânzare, iar porumbul se cultiva pentru consumul propriu. Aceasta funcţie cerealieră şi de creştere a animalelor s-a menţinut până astăzi şi se caracterizează prin menţinerea populaţiei agricole până la peste 85 % din cea activă şi o valoare a producţiei agricole de peste 95 % din totalul producţiei globale a aşezării.
În perioada 1966-1990, funcţia de bază a satelor a fost tot agricultura, însă o bună parte din populaţia activă (uneori peste 40 %), în special din satele Smeeni, Albeşti, Călţuna, Udaţi, Bălaia s-a integrat în fluxul activităţii industriale din oraşul Buzău şi alte centre urbane. Această parte a populaţiei active pendula între oraş şi satele amintite, încât acestea din urmă aveau într-o oarecare măsură, rol de cazare a forţei de muncă.
Astăzi, în proporţie de 67 % această populaţie care activa în sectoarele neagricole este ocupată pe plan local cu muncile agricole – cultura cerealelor şi creşterea animalelor.
În ceea ce priveşte uneltele de muncă ce au fost folosite în agricultură, menţionăm prezenţa din cele mai vechi timpuri pe acest teritoriu a plugului primitiv din lemn, apoi plugului de lemn cu brăzdar şi cuţit de fier. Acestuia i se adaugă rariţa, prăşitoarea, grapa de mărăcini, sapa, secera, coasa, grebla, unele dintre ele păstrându-se până in zilele noastre, altele fiind înlocuite de procesul complex al mecanizării agriculturii. Specificăm că a existat şi o formă de treierare a grâului, orzului, etc. cu ajutorul animalelor.
În structura gospodăriilor se remarca prezenţa caselor aşezate la drum, iar construcţiile anexe în continuarea acestora sau pe un şir paralel. Aceste construcţii anexe au fost şi mai sunt încă formate din coşarele construite din scânduri pentru păs¬trarea porumbului, cu acoperiş în două ape, din magazie pentru păstrat grâul la care se adaugă grajdul şi ţarcul oilor.
În secolul al XIX-lea, până Ia începutul secolului al XX-lea, grânele se păstrau în groapa de bucate săpate în pământ şi apoi arse în interior.
În concluzie, satele comunei Smeeni îşi pot afirma originalitatea lor în context zonal prin etnografice şi arhitecturale distincte.
Portul tradițional
Costumul ţărănesc este unul din domeniile cele mai vaste şi mai complexe ale culturii populare româneşti. Portul popular tradiţional a avut în zona de câmpie a Buzăului o structură bine definită cu forme întâlnite în toată Câmpia Română, el fiind determinat de ocupaţiile locuitorilor, de anotimp, ocazii, vârstă etc.
În trecut, costumul popular femeiesc din zona Smeeniu¬lui se caracteriza prin simplitate şi armonie, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi ornamentica şi cromatica.
Cămaşa, sau ia era de cele mai multe ori dreaptă şi lungă (în special cea de lucru) şi era croită dintr-o singură bucată de ţesătură care acoperea faţa şi spatele, prevăzută cu o deschizătură la gât ce se prelungea pe piept. Mânecile, drepte ca o linie, erau formate dintr-un lat de pânză şi prinse din umăr. Diferitele variante ale cămăşii erau susţinute de elemente secundare: modul de susţinere în jurul gâtului (cu bentiţă sau cu încreţi re simplă).
Fota era purtată peste poalele cămăşii. Uneori se purta şi “androcul” fustă creaţă din ţesătură de lână, cu şiruri de alesături cu margine de catifea la poale. În timpul iernii femeile purtau haine scurte din stofă groasă. de lână brună sau albă.
Portul popular bărbătesc avea şi el o structură simplă.
Cămaşa era şi ea simplă din umăr. În general se remarcau broderiile albe pe fondul alb al pânzei. Uneori, se purtau veste simple din dimie de culoare închisă.
Copiii purtau şi ei aceeaşi îmbrăcăminte ca şi oamenii mari, aceleaşi piese, numai reduse ca dimensiune.
În general, îmbrăcămintea pentru lucru era mai simplă, mai puţin ornamentată. Existau chiar şi piese de port popular confecţionate special pentru lucru: pentru munca la câmp cămăşile aveau o croială mai largă decât cele pentru sărbătoare, lucrate din pânză de bumbac.
Muncile tradiționale ale câmpului
Până la cooperativizarea agriculturii, în special până la cel de-al doilea război mondial, fiecare locuitor, cu atelaje pro¬prii (dacă avea) îşi lucra singur .pământul. În comun se folosea numai islazul comunal.
Primăvara, de cum se topea zăpada, gospodarii înce¬peau să-şi pregătească uneltele, cu deosebire plugul. Îl curăţau de un unsoarea dată peste iarnă ca să nu ruginească, îşi ascuţeau fierul (cuţitul) la fierarul satului, în aşa fel ca atunci când câmpul se va fi zvântat să nu piardă nici o clipă. Şi când toate erau gata şi natura oferea condiţii prielnice, omul îşi punea plugul în căruţă, opincile în picioare, îşi lua ceva de-ale gurii, puţină tărie şi pornea la treabă. Cât era ziua de mare, încălzit de razele bine¬făcătoare şi mult aşteptate ale soarelui, cu mâinile întinse pe coarnele plugului îşi îndemna boii sau caii pe brazdă; un om la brazdă începând de la marginea ogorului, un om la cormană ca să nu se deniveleze locul şi să nu se facă şanţuri, în care ar putea bălti apa din precipitaţii.
Semănatul cei mai mulţi îl făceau cu mâna. La păioase îşi lega pistelca de gât (o bucată de pânză de sac în formă pătrată) un capăt îl ţinea cu mâna stângă iar cu dreapta împrăştia sămânţa. La porumb lucrarea era puţin mecanizată, de roata plugului care mergea pe brazdă se fixa o cutie circulară din tablă care avea un orificiu reglabil prin care picau boabele pe brazdă, mai dese sau mai rare, după voia agricultorului.
După semănat se borănea (fărâmiţa) arătura cu borana cu colţi de fier, apoi se grăpa cu borana întoarsă sau cu grapa confecţionată din mărăcini, peste care se puneau, uneori şi nişte greutăţi. În unele cazuri se urcau copiii, care aveau o mare plăcere. Cei care aveau, tăvălugeau arătura cu un tăvălug gros din lemn, un utilaj de formă cilindrică, lucrare care avea rolul să lipească sămânţa de sol, pentru a încolţi.
La prăşitoare buruoienile se răreau doar prin praşilă. După posibilităţi şi hărnicie: o praşilă, două, trei.
Cositul a reprezentat dintotdeauna o lucrare de mare însemnătate şi de mare satisfacţie, când recoltele promiteau producţii mari. Cei mai înstăriţi recoltau cu secerătoarea mecanică simplă, sau cu secerătoare-legătoare trasă de animale. Dar majoritatea sătenilor coseau manual. Se sculau de dimineaţă să cosească pe rouă să nu se risipească sămânţa din spice. Cositul era o treabă pe care n-o putea face oricine. Cerea îndemânare şi forţă. Astfel, ori scuturai recoltau, ori înfigeai coasa în pământ. Începătorilor li se întâmpla destul de des.
După coasă urma legatul în snopi cu mohor verde, dar mai ales cu fire de grâu smulse de dimineaţă, pe rouă. Legăturile se răsuceau cu îndemânare şi iuţeală numai de ei ştiute, de ele in special, femeile, pentru că cel mai adesea bărbaţii coseau iar femeile legau şi strângeau în clăi, nişte grămezi de snopi într-o formă de două linii încrucişate, dar deasupra se punea un snop sub formă de “vârf’. Aceste clăi se numeau “jumătăţi”. În clăi stăteau snopii până oamenii îşi făceau timp să treiere. Treieratul se făcea fie pe arie, în curte, fie cu maşina de treierat (batoza) pusă în funcţiune mai întâi de un motor cu aburi, iar mai târziu cu combustibil. Treieratul în curte, pe arie, se făcea mai ales la
orz, ovăz, mazăre şi fasole.
In centrul ei se înfigea un stâlp puternic numit stea¬jăr de care se lega odgoru (priporul), frânghie ce dirija mersul ca¬ilor înhămaţi la tăvălugul de piatră menit să zdrobească spicele.
Cu o seară înainte se stropea aria, se mătura bine se încărca cu recolta care urma să fie treierată şi după ce o usca soarele începea treieratul. Cât era ziua de mare copii mânau caii în jurul steajărului, răsucindu-se şi desfăcându-se se zeci şi sute de ori până spicele erau bine scuturate. Din când în când se executa întorsul, treabă prin care se scoteau la suprafaţă spicele dedesubt care nu au fost scuturate suficient.
La batoză, treaba se lucra în echipă, numită “ceată”. Se uneau prieteni şi rude pentru că era nevoie de multe braţe de muncă. Care la cărat snopi, care la aruncat pe batoză (bărbaţii), cu o furcă în două coarne, de lemn şi cu coadă lungă, alţii sus pe batoză la desfăcut snopii şi dirijaţi în batoză, alţii la saci şi la fun-dul batozei (femei), pentru îndepărtat şi aranjat paiele în grămezi, pentru “târâş”,iar copiii, în culmea fericirii contribuiau la transportul “târâşului” cu caii la cât mai mare distanţă şi cât mai grupate, pentru ca paiele să nu se amestece cu ale altora.
Mare atenţie au acordat bătrânii, bunicii şi străbunicii, păstrării cerealelor pentru un an sau mai mulţi, întrucât nimeni nu ştia cum va fi vremea în anul viitor, pentru recolte.
Cerealele se păstrau în podul caselor, în camere nelocu¬ite sau în gropi de bucate special amenajate. Le săpau, adânc în formă de ventuză, se ardeau bine, ba se lipeau şi vărui au ca să împiedice pătrunderea umezelii. Peste gropi se ridicau glugi de coceni sau căpiţe de paie în acelaşi scop.
După primul război mondial, locul acestor gropi a fost luat de magazii din lemn special construite şi de porumbare.
Aceste munci tradiţionale ale câmpul şi sunt astăzi amintiri sau mai bine zis “istorie”.
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE IARNĂ
Colindele
Dintotdeauna iarna a avut farmecul ei, cu sărbători alese, cu colinde care începeau cu “Bună dimineaţa!” şi se sfârşeau la Sfântul Ion. Cete de copii cu trăistuţa de gât veneau cu colindul din casă în casă, urându-le oamenilor viaţă lungă şi îmbelşugată şi un an mai bun pentru fiecare membru al familiei. Iar dacă familia respectivă mai avea în casă şi o fată numai bună de măritat, atunci să te ţii cu musafirii şi colindătorii care parcă nu se mai sfârşeau …
Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou
Frumuseţea iernii, mirosul sărbătorilor erau aduse de Sfântul Nicolae, când copiii mergeau din gospodărie în gospodărie cu “Steaua sus răsare”. Oamenii îi primeau şi le dăruia fiecare ce avea. Săptămânile curgeau repede şi venea ajunul. Cetele de copii se regrupau din nou şi colindau pe la casele locuitorilor. Erau dăruiţi cu nuci, covrigi, mere sau gogoşele calde, iar glasurile copiilor se auzeau ca un canon de nespusă frumuseţe. Cetele care erau prin vecini erau la începutul colindului, iar alţii pe la mijloc sau la sfârşit şi cântecul se auzea neîntrerupt dea¬supra satului.
Şi astăzi se mai spun colinde, dar parcă nu mai au farmecul din deceniul trecut. Oamenii dăruiesc copiilor şi bani ori portocale.
În ajunul Anului Nou veneau de cu zori copii cei mici. În jurul prânzului veneau băieţii mari, de şcoală ca apoi după-amiază să apară flăcăii de horă cu plug cu boi, cu brad împodobit la plug şi bice groase împletite din cânepă care poc¬neau mai frumos decât pocnitorile din ziua de astăzi. Urătorii se îmbrăcau în cămăşi lungi cusute cu amici strânse la brâu cu tri¬color sau brâu de lână roşu. Şi elevii de liceu porneau cu astfel de plug. Colindau tot satul şi seara târziu “spărgeau plugul” la unul dintre ei cu masă mare şi veselie. După flăcăi urmau seara târziu oamenii mari, căsătoriţi, care mergeau cu “plugul ăl mare”. Cu plugul mare nu se mergea decât la cei mai gospodari oameni din sat. Erau singurii care primeau bani pentru colindă. una dintre colndele specifice Anului Nou este Plugușorul.
De Crăciun, de la biserică se venea în mare grabă acasă la sărmăluţe şi la toate cele pregătite de fiecare în propria sa gospodpărie. Era ziua cea mai liniştită, nu se făceau vizite, pentru ca mai apoi să înceapă sărbătoarea sfinţilor Ştefan şi în ianuarie Ioan.
Semănatul este un obicei agrar structurat după modelul colindelor şi practicat de copii în dimineaţa zilei de Anul Nou, după încheierea “Pluguşorului”. Colindătorii (băieţi şi fete) purtând traiste de gât încărcate cu seminţe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor şi urează gazdelor sănătate şi roade bogate. Ei sunt răsplătiţi cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună seminţele şi le duc în grajdul vitelor pentru ca acestea să le mănânce şi să fie sănătoase peste an.
În prima zi a Anului Nou se umbla cu “Vasâlca” şi “Sorco¬va”. Se aşeza un cap de porc pe o tipsie se împodobea în fel şi chip şi se cânta un colind special pentru Sfântul Vasile. De aproape 50 de ani acest obicei nu se mai respectă întrutotul.
Cu “Sorcova” veneau şi vin numai copiii mici. Petrece¬rile se ţineau în lanţ.
Obiceiuri specifice de Anul Nou
Străchinile. În noaptea de Anul Nou se adunau mai mulţi băieţi şi fete la una dintre ele spre a petrece împreună. Masa se punea într-o cameră, în timp ce în altă cameră mama fetei gazdă aşeza pe o masă atâtea străchini câţi tineri erau în casă. Sub fiecare strachină se punea câte un obiect (pieptene, oglindă, pâine, grâu, bani, ardei, tăciune, sare etc.). După ce serveau ceva la masă şi mai petreceau un timp, fetele şi băieţii erau chemaţi ca să-şi aleagă fiecare câte o strachină. Atunci îşi întorceau strachina cu gura în sus şi puneau obiectul găsit în ea. După care, spre hazul tuturor se făcea tălmăcirea, adică expli¬carea semnificaţiei fiecărui obiect găsit, legată de felul cum va fi persoana cu care se va căsători fiecare sau de cât de bun îi va fi anul. Astfel, cine găsea pieptenele se spunea că va avea parte de un soţ colţos, cine a găsit un cărbune – un soţ sau o soţie brunet sau brunetă, ori morocănoasă, cine a găsit sare – sărac, păr – urât, păros, pâine – bun, bogat, oglindă – mândru, frumos, ardei – iute, focos, bani – bogat, avar etc.
Oglinda. Fetele se despleteau şi se aşezau între două oglinzi într-o cameră întunecoasă. Stăteau aşa mai mult timp încercând să vadă ceva în oglindă, sau cum spuneau – încercând să zărească chipul viitorului soţ. Tot ce observau în oglindă pen¬tru ele era strâns legat de viaţa lor în viitor când de fapt numai frica le convingea că au văzut ceva.
Vremea îi preocupa pe oamenii satului – Pentru a-şi da seama care lună a anului va fi mai ploioasă, femeile alegeau douăsprezece foi de ceapă bune (partea albă, cărnoasă), puneau puţină sare în fiecare şi le lăsau afară puse în ordinea lunilor anu¬ui până în dimineaţa Anului Nou. Dimineaţa se uitau să vadă care s-a umezit şi care nu. Cele în care sarea se topise reprezen¬tau lunile ploioase, iar celelalte erau secetoase.
Tot în noaptea de REVELION oamenii aveau şi mai au şi astăzi obiceiul ca să lase lampa ori becurile aprinse. O veche credinţă este că anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familie dacă în noaptea de Anul Nou vor ţine lampa aprinsă până la ziuă şi din acest motiv se lasă o lampă aprinsă, sau măcar un bec aprins toată noaptea.
Se mai spune că de Anul Nou este bine să bei numai vin roşu, ca să-ţi reînnoieşti sângele, frânghia de rufe să nu fie atâr¬nată în podul casei de la Crăciun la Anul Nou, iar fetele nemări¬tate, dacă deschid poarta dis de dimineaţă se vor mărita în acel an.
Costumul ţărănesc este unul din domeniile cele mai vaste şi mai complexe ale culturii populare româneşti. Portul popular tradiţional a avut în zona de câmpie a Buzăului o structură bine definită cu forme întâlnite în toată Câmpia Română, el fiind determinat de ocupaţiile locuitorilor, de anotimp, ocazii, vârstă etc.
În trecut, costumul popular femeiesc din zona Smeeniu¬lui se caracteriza prin simplitate şi armonie, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi ornamentica şi cromatica.
Cămaşa, sau ia era de cele mai multe ori dreaptă şi lungă (în special cea de lucru) şi era croită dintr-o singură bucată de ţesătură care acoperea faţa şi spatele, prevăzută cu o deschizătură la gât ce se prelungea pe piept. Mânecile, drepte ca o linie, erau formate dintr-un lat de pânză şi prinse din umăr. Diferitele variante ale cămăşii erau susţinute de elemente secundare: modul de susţinere în jurul gâtului (cu bentiţă sau cu încreţi re simplă).
Fota era purtată peste poalele cămăşii. Uneori se purta şi “androcul” fustă creaţă din ţesătură de lână, cu şiruri de alesături cu margine de catifea la poale. În timpul iernii femeile purtau haine scurte din stofă groasă. de lână brună sau albă.
Portul popular bărbătesc avea şi el o structură simplă.
Cămaşa era şi ea simplă din umăr. În general se remarcau broderiile albe pe fondul alb al pânzei. Uneori, se purtau veste simple din dimie de culoare închisă.
Copiii purtau şi ei aceeaşi îmbrăcăminte ca şi oamenii mari, aceleaşi piese, numai reduse ca dimensiune.
În general, îmbrăcămintea pentru lucru era mai simplă, mai puţin ornamentată. Existau chiar şi piese de port popular confecţionate special pentru lucru: pentru munca la câmp cămăşile aveau o croială mai largă decât cele pentru sărbătoare, lucrate din pânză de bumbac.
Până la cooperativizarea agriculturii, în special până la cel de-al doilea război mondial, fiecare locuitor, cu atelaje proprii (dacă avea) îşi lucra singur .pământul. În comun se folosea numai islazul comunal.
Primăvara, de cum se topea zăpada, gospodării începeau să-şi pregătească uneltele, cu deosebire plugul. Îl curăţau de un unsoarea dată peste iarnă ca să nu ruginească, îşi ascuţeau fierul (cuţitul) la fierarul satului, în aşa fel ca atunci când câm¬pul se va fi zvântat să nu piardă nici o clipă. Şi când toate erau gata şi natura oferea condiţii prielnice, omul îşi punea plugul în căruţă, opincile în picioare, îşi lua ceva de-ale gurii, puţină tărie şi pornea la treabă. Cât era ziua de mare, încălzit de razele binefăcătoare şi mult aşteptate ale soarelui, cu mâinile întinse pe coarnele plugului îşi îndemna boii sau caii pe brazdă; un om la brazdă începând de la marginea ogorului, un om la cormană ca să nu se deniveleze locul şi să nu se facă şanţuri, în care ar putea bălti apa din precipitaţii.
Semănatul cei mai mulţi îl făceau cu mâna. La păioase îşi lega pistelca de gât (o bucată de pânză de sac în formă pătrată) un capăt îl ţinea cu mâna stângă iar cu dreapta împrăştia sămânţa. La porumb lucrarea era puţin mecanizată, de roata plugului care mergea pe brazdă se fixa o cutie circulară din tablă care avea un orificiu reglabil prin care picau boabele pe brazdă, mai dese sau mai rare, după voia agricultorului.
După semănat se borănea (fărâmiţa) arătura cu borana cu colţi de fier, apoi se grăpa cu borana întoarsă sau cu grapa confecţionată din mărăcini, peste care se puneau, uneori şi nişte greutăţi. În unele cazuri se urcau copiii, care aveau o mare plă¬cere. Cei care aveau, tăvălugeau arătura cu un tăvălug gros din lemn, un utilaj de formă cilindrică, lucrare care avea rolul să lipească sămânţa de sol, pentru a încolţi.
La prăşitoare buruoienile se răreau doar prin praşilă. După posibilităţi şi hărnicie: o praşilă, două, trei.
Cositul a reprezentat dintotdeauna o lucrare de mare însemnătate şi de mare satisfacţie, când recoltele promiteau pro¬ducţii mari. Cei mai înstăriţi recoltau cu secerătoarea mecanică simplă, sau cu secerătoare-legătoare trasă de animale. Dar majoritatea sătenilor coseau manual. Se sculau de dimineaţă să cosească pe rouă să nu se risipească sămânţa din spice. Cositul era o treabă pe care n-o putea face oricine. Cerea îndemânare şi forţă. Astfel, ori scuturai recoltau, ori înfigeai coasa în pământ. Începătorilor li se întâmpla destul de des.
După coasă urma legatul în snopi cu mohor verde, dar mai ales cu fire de grâu smulse de dimineaţă, pe rouă. Legăturile se răsuceau cu îndemânare şi iuţeală numai de ei ştiute, de ele in special, femeile, pentru că cel mai adesea bărbaţii coseau iar femeile legau şi strângeau în clăi, nişte grămezi de snopi într-o formă de două linii încrucişate, dar deasupra se punea un snop sub formă de “vârf’. Aceste clăi se numeau “jumătăţi”. În clăi stăteau snopii până oamenii îşi făceau timp să treiere. Treieratul se făcea fie pe arie, în curte, fie cu maşina de treierat (batoza) pusă în funcţiune mai întâi de un motor cu aburi, iar mai târziu cu combustibil. Treieratul în curte, pe arie, se făcea mai ales la
orz, ovăz, mazăre şi fasole.
In centrul ei se înfigea un stâlp puternic numit stea¬jăr de care se lega odgoru (priporul), frânghie ce dirija mersul ca¬ilor înhămaţi la tăvălugul de piatră menit să zdrobească spicele.
Cu o seară înainte se stropea aria, se mătura bine se încărca cu recolta care urma să fie treierată şi după ce o usca soarele începea treieratul. Cât era ziua de mare copii mânau caii în jurul steajărului, răsucindu-se şi desfăcându-se se zeci şi sute de ori până spicele erau bine scuturate. Din când în când se exe¬cuta întorsul, treabă prin care se scoteau la suprafaţă spicele dedesubt care nu au fost scuturate suficient.
La batoză, treaba se lucra în echipă, numită “ceată”. Se uneau prieteni şi rude pentru că era nevoie de multe braţe de muncă. Care la cărat snopi, care la aruncat pe batoză (bărbaţii), cu o furcă în două coarne, de lemn şi cu coadă lungă, alţii sus pe batoză la desfăcut snopii şi dirijaţi în batoză, alţii la saci şi la fun-dul batozei (femei), pentru îndepărtat şi aranjat paiele în grămezi, pentru “târâş”,iar copiii, în culmea fericirii contribuiau la transportul “târâşului” cu caii la cât mai mare distanţă şi cât mai grupate, pentru ca paiele să nu se amestece cu ale altora.
Mare atenţie au acordat bătrânii, bunicii şi străbunicii, păstrării cerealelor pentru un an sau mai mulţi, întrucât nimeni nu ştia cum va fi vremea în anul viitor, pentru recolte.
Cerealele se păstrau în podul caselor, în camere nelocu¬ite sau în gropi de bucate special amenajate. Le săpau, adânc în formă de ventuză, se ardeau bine, ba se lipeau şi vărui au ca să împiedice pătrunderea umezelii. Peste gropi se ridicau glugi de coceni sau căpiţe de paie în acelaşi scop.
După primul război mondial, locul acestor gropi a fost luat de magazii din lemn special construite şi de porumbare.
Aceste munci tradiţionale ale câmpul şi sunt astăzi amintiri sau mai bine zis “istorie”.
Sărbătorile treceau şi totul revenea la normal până în apropierea Paştilor. Atunci majoritatea copiilor reveneau de pe la şcoli în casa părintească. “Când ajungeam acasă în vacanţa de Paşti coboram din căruţă şi luam toate camerele la rând la controlat. Mama, toamna şi primăvara făcea curăţenie mare în toată casa, se vărui a, se vopsea şi de fiecare dată lucrurile se schimbau de la locul lor, alt¬fel nu considera că a făcut curăţenie.
Aveam o săptămână de Denii la care ne duceam cu regularitate. ne adunam toţi elevii din sat şi ne duceam la biserică”, îşi aminteşte Mariana Cană (Niţă). Şi cel mai frumos spune că i-a rămas în minte Vinerea Mare, cu prohodul pe care-l cântau în cete. Când ieşeau seara să dea înconjurul bisericii în mirosul pomilor înfloriţi cântau din tot sufletul “mergi la cer şi te aşează lângă Tatăl Creator”.
“Acum când aud cântându-se în Vinerea Mare mă podidesc lacrimile şi simt mereu mirosul de pomi înfloriţi şi de zambile”, îşi mai aminteşte Mariana Cană (Niţă).
După Prohod, lumea mergea la cimitir se aprindeau lu¬mânări la morminte şi se boceau morţii cu glas tare. Era un vaiet, o rugă de iertare care se ridica în noapte în văzduhul înmiresmat şi patimile Mântuitorului copleşeau sufletele de la mic la mare. Sâmbăta se aşternea liniştea peste sat, parcă aşteptând bucuria de a doua zi a Învierii. Tot atunci exista un obicei printre oamenii din sat, care în unele case se mai păstrează şi astăzi.
De Paşti copiii, tinerii şi chiar şi cei în vârstă se înnoiau din cap până în picioare cu haine noi. Cei mici mergeau de dimineaţă la biserică, de mâna bunicilor.
Tot atunci, de Paşti se făcea în sat un fel de bâlci cu roată şi cu lanţuri în care învârteau flăcăii fetele. La hora de Paşti era o plăcere să asişti. Fetele veneau în rochii noi şi după pri¬etenii şi le lucrau la fel. Era ziua când se scoteau fetele şi flăcăii la horă.
Încă înainte de a se naşte copilul, acestuia i se caută un naş, de obicei fiind acela care i-a cununat pe părinţi. Se mai obişnuieşte şi astăzi ca pruncul odată venit pe lume se poarte numele naşului sau unul din numele existente în familia naşului.
In ziua fixată pentru botez, naşa se duce la fină cu tot trusoul necesar unui nou-născut (de culoare bleu pentru băieţi, roz – pentru fete, alb pentru ambele sexe).
Naşa întinde pe pat tot ce trebuie şi înfaşă copilul.
Mama aşterne pe jos o cuvertură, iar naşa pune sub ea câţiva lei, apoi pune copilul pe cuvertură, face trei mătănii, ia copilul de jos iar cei prezenţi îi urează: “Să-ţi trăiască, cumătră mare!”. După aceea se pleacă la biserică. Naşa ia cu dânsa o lumânare specială de botez, împodobită cu flori, de care leagă o bucată frumoasă de pânză sau de mătase (numită cijmă), din care, mai târziu i se poate confecţiona copilului ceva.
După o scurtă slujbă religioasă, la care asistă puţine persoane, dacă nu este vreo sărbătoare, naşa se întoarce acasă cu proaspăt creştinatul. Astăzi, acest ritual este făcut de toată fami¬lia naşei sau naşului şi nu numai de o singură persoană, la slujbă participând toţi prietenii, rudele ori apropiaţii familiilor care botează.
Întorşi acasă, cumătra-mare (naşa) îi întinde mamei copilului, zicându-i: “Să ne trăiască finul (fina)!” Înainte de a se a¬şeza lumea la masă, fina ia un şervet (prosop) şi un colac pe care le dă naşului, împreună cu un cadou.
A doua zi după cumetrie de face scăldătoarea, petrecere la care se adună numai femei. Naşa pregăteşte alte lucruri de îmbrăcat şi înfăşat (scutece, tichie, cămăşuţă, faşă etc.) pune o albioară în mijlocul camerei în care se face scăldătoarea, în care se toarnă apă caldă şi se pun diferite obiecte care au menirea să-și aducă copilului fericire, sănătate, bogăţie etc (fulgi, ulei, bani, zahăr). Cumătra ia lumânare a de botez şi închină cu ea apa, apoi dezbracă copilul, îl unge cu ulei fiert pe la încheieturi (făcânduș-i şi un masaj uşor) îi pune copilului ceva dulce în gură sau îi dă pe buze (miere) ca să fie dulce şi cuminte când va fi mare, apoi îl scaldă, îl şterge şi îl înfaşă, toate acestea în prezenţa tuturor. După aceea îl dă finei zicându-i: “Să trăiască al mei fin şi-al lui Dumnezeu creştin!”.
Fina îi toarnă naşei apă (de două ori câte puţină iar a treia oară toată cana), îi dă un şervet să se şteargă apoi îi dă altul frumos în dar după care toată lumea se aşează la masă. Primul păhăruţ de ţuică se bea până la fund pentru că se spune că aşa nu-i vor curge copilului urechile. După masă toate femeile prezente o conduceau pe cumătra-mare acasă. Alaiul era foarte zgomotos. Şi la cumătra-mare acasă avea loc o mică petrecere şi vai de băr¬baţii aflaţi prin preajmă. Cu greu scăpau din mâinile femeilor nescărmănaţi. Glumele se ţineau lanţ până seara târziu.
În sat, legăturile acestea între naşi şi fini erau şi sunt foarte strânse, finii respectându-i aproape la fel ca pe părinţii lor. La sărbători, naşii ofereau finilor diferite obiecte: străchini, farfurii etc. – la Moşi şi la Sâmbăta Morţilor (în Postul Paştelui) şi obiecte de mobilier (de obicei o masă cu două scaune) însoţite obligatoriu de o lampă, o căldare şi alte lucruri, după cununie. Astăzi aceste obiceiuri nu se mai practică decât foarte, foarte rar, dar oamenii le cunosc totuşi.
La rândul lor la toate sărbătorile mari, dar mai ales la Crăciun şi la Paşti, finii se duceau la naşi cu plocoane (azi cadouri, daruri), atunci fiind vorba de cozonaci, plăcinte, bău¬turi, colaci, etc.)
La Cochirleanca exista obiceiul ca, îndată ce tânăra ma¬mă s-a restabilit după naştere, toate rudele şi prietenele să se du¬că la ea cu plocoane. Pentru mamă duceau tot felul de bunătăţi de ordin alimentar, iar pentru nou-născut – obiecte de îmbrăcă¬minte.
Chiar dacă acum suntem în era informaţiei, când multe întrebări ale viitorilor părinţi îşi pot găsi răspunsurile mult mai uşor decât alte dăţi, mai trebuie spus că legat de copil mai sunt şi alte obiceiuri legate de încercările care se fac pentru aflarea sexu¬lui copilului ce va veni pe lume, acum pe cale de dispariţie.
De exemplu i se dădea femeii însărcinate un ac de care ea avea nevoie pentru a coase ceva. Dacă îl apuca de vârf se spu¬nea că va naşte băiat, dacă îl apuca de partea cu urechea – copilul va fi fetiţă.
Un alt exemplu: i se punea viitoarei mame sare pe păr, fără ca ea să observe. După aceea dacă primul gest pe care îl va face este acela de a se şterge la gură – sigur va naşte o fetiţă, dacă va duce mâna la nas – va avea un băiat.
Multă vreme, chiar şi acum, la Smeeni exista obiceiul peţitului. În cazul că părinţii fetei sau băiatului nu erau de acord cu partenerul ales, aceştia luat decizia de a fugii împreună, adică de a cere găzduire unei rude apropiate ca să stea o perioadă acolo până se limpezeau lucrurile. Puşi în faţa unui fapt împlinit, părinţii nu se mai puteau împotrivi căsătoriei.
Iată cum decurge ritualurile nunţii:
Cu o zi înainte, seara băieţii şi fetele se adună acasă la mire ca să-l bărbierească şi să împodobească brazii. Lăutarii cântă un cântec special:
“Foaie verde mugurel,
Ginerică, ginerel
Roagă-te de bărbier,
Să-ţi mai lase un firicel (bis)
Să te fuduleşti cu el.
Să-l lase sub bărbişoară,
Să fii băiat şi la vară.
Bine mai trăiam flăcău,
Că-ncălecam calul meu,
Şi mergeam unde vream eu
Şi când şuieram odată,
Se strângeau fetele roată,
Dar acuma mă-nsurai
Şi fetele le uitai.
De mâine cu bărbaţii
Las’ că-i bine şi-nsurat,
Că ştiu sara un’ să trag,
La periniţă şi pat,
La gură de sărutat
La nevestica cu drag.
Trag la nevestica mea
Că mi-o sărut când oi vrea
Nu mai tremur pe la porţi
Să nă latre câinii toţi
Să mă facă lumea hoţ.
Veselia tinerilor era fără margini şi se distrau astfel până noaptea târziu.
A doua zi de dimineaţă, la mire, la mireasă şi la nunul mare vin invitaţii, poftiţi din ajun cu plosca cu vin.
Aproape de prânz, mirele însoţit de invitaţii săi şi de lăutari vin la nuni. Aici sunt primiţi cu vin şi cu pişcoturi sau cu diferite dulciuri, după care pleacă împreună cu toţii la casa miresei. În casă nu intrau decât băieţii şi fetele, ceilalţi rămânând în curte unde se încinge dansul (hora). În acest timp mireasa însoţită de tineri şi lăutari aduce apă. Lăutarii cântă alt cântec:
“Foaie verde şi-o alună
Hai mireasă la fântână,
Cu găleţile în mână,
Ca s-aducem apă bună.
Săriţi fete şi-alergaţi
Haideţi, fete apucaţi
O cană de apă sfântă
Ca să faceţi şi voi nuntă”.
Apa trebuia luată de la a treia fântână de la casa ei, cu condiţia ca acolo să fie “casă bună” (adică să nu fie văduv stăpâl1ul casei). Mireasa aducea apa acasă şi aşeza căldarea în mijlocul horei. Se dansează puţin în jurul ei, apoi mireasa, îm¬preună cu însoţitorul (o rudă foarte apropiată, un văr) varsă apa în cele patru vânturi. Mireasa intră apoi în casă şi pune flori şi batiste în pieptul tineretului. Abia după aceea o rudă a miresei (de obicei o fină) îl pofteşte în casă pe mire, pe nuni şi pe invita¬ţii lor.
La Smeeni s-a pierdut tradiţia oraţiilor de nuntă. Miresele şi nunii, împreună cu ceilalţi gustă pe rând din păhăruţele cu ţuică şi din dulciurile cu care sunt întâmpinaţi. Li se prind şi lor în piept flori de nuntă (cocarde) apoi tot alaiul pleacă la cununia religioasă, cea civilă făcându-se la primărie ceva mai devreme în aceeaşi zi sau cu câteva zile în urmă.
La plecarea miresei din casă se cântă cunoscutul cântec de despărţire:
“Ia-ţi mireasă ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina de flori.
Înfloriţi, înfloriţi, înfloriţi,
Că mie nu-mi trebuiţi
Mie, când îmi trebuia
Voi atuncea îmboboceaţi.
Căci mila de la părinţi
Anevoie o mai uiţi.
Că milă de la bărbat
Ca propteaua de la gard
Până ieri cu fetele,
Mâine cu nevestele,
Mâine cu nevestele
Poimâine cu babele.
După cununie se întorc tot la mireasă acasă unde îi aşteaptă masa întinsă. Se mănâncă şi se bea bine până seara. spre seară toţi nuntaşii ies în curte şi se joacă “Nuneasca”. Lăutarii stau în centrul horei şi cântă cântecul respectiv. dacă au şi un “gurist” (solist vocal) acesta cântă:
“Haide, haide, nune mare,
Că dă soarele de vale.
Hai să scoatem hora-afară,
Că acu se face seară.
Hai să scoatem mireasa
Şi săjucăm «Nuneasca».
Ce mai lună luminoasă!
Ce mai mireasă frumoasă!
Ce mai soare luminos!
Ce mai ginere frumos!
Şi ce casă luminată!
Şi ce masă încărcată!
Să-ţi trăiască nune mare
Finişorii dumitale!
Şi să ai parte de ei
Şi la anu’ să ai trei!
În acest timp, mama miresei şi câteva rude ale ei pun invitaţilor din partea din miresei şi celor care vin din partea mire¬lui ştergare frumoase ţesute în casă şi brodate cu multă migală, sau după ultima “modă” cumpărate. Şi mama mirelui împreună cu o rudă-două pun ştergare invitaţilor ei.
După “Nunească”, nunta se mută la casa mirelui (sau după cum este organizat totul la Căminul cultural). Înainte ca nunta să intre în casa mirelui sau la un local anume, mireasa a¬runcă o pâine ruptă în patru bucăţi în cele patru zări. Se face a¬cest lucru pentru ca, în orice parte ar pleca mirele cu mireasa să aibă parte numai de bogăţie. Şi se mai zice că este bine ca toată lumea prezentă să guste din pâinea respectivă.
În faţa casei, pe două scaune, se aşează socrul-mare şi nunul-mare cărora mireasa le toarnă apă să se spele pe mâini, a¬poi le sărută mâna şi le pune după gât un şervet foarte frumos. u¬nii, mai şugubeţi încercă să le dea de lucru celor doi aruncându-le peste mâini cenuşă, funingine, ţărână, ca să se prelungească spălatul, spre hazul tuturor.
Apoi mireasa urcă în pragul casei mirelui, de unde este trasă în casă cu ajutorul unui şervet de către soacra mare, care-i urează tinerei nurori: “Bine ai venit în casa noastră!”.
La întâlnirea celor două soacre, dacă lăutarii cunosc cântecul care se cuvine a fi cântat acum, îl cântă cam aşa:
“La puţul cu zalele,
Hai, hai, mireasă, hai!
Se-ntâlniră soacrele
Hai, hai, mireasă, hai!
Se luară şi se pupară
Şi cu drag se-mbrăţişară.
Duminică pe la trei
Hai, hai, mireasă, hai!
Văzurăm doi porumbei
Hai, hai, mireasă, hai!
Dar nu fură porumbei
Hai, hai, mireasă, hai!
Ci fură doi tinerei.
Ieşi afară soarcă-mare
C-o sticlă de rachiu tare.
Amândouă să-nchinăm,
Dacă vrei noră să-ţi dăm.
Soacră bătătura ta,
Cine ţi-o mai mătura?
Cocoşul cu aripa
Rândunica cu pana.
Vale, vale şi iar vale,
Cum ai să rămâi de jale
Fără glas de fată mare
Fără voinicel călare.
Busuioc verde frumos
Rămâi taică, sănătos!
Rămâi maică sănătoasă,
Că ei mă duc să-mi fac casă!”
Se mai practică încă obiceiul ca la plecarea miresei din casă să i se încarce toată zestrea într-o căruţă, cât mai la vedere ca să fie dusă la noua ei casă, a mirelui. Ea este însoţită de câte¬va femei care se suie în căruţă şi fluturând o sticlă de vin chiuie tot drumul.
După ce se epuizează şi momentul întâlnirii celor două soacre, toată lumea este poftită la masă. Se mănâncă şi se bea bine, dar mai ales se glumeşte şi se râde mult. În sat este obiceiul ca femeile să mănânce despărţite de bărbaţi, în camere separate sau la mese deosebite. Nu-l mai păstrează însă toţi. După această masă invitaţii miresei se retrag acasă la ea, lăsând o familie reprezentantă. Ceilalţi nuntaşi rămân pe loc şi dansează până în zori când se pune masa mare (cea “de dar”). Unii pleacă acasă puţin să se odihnească şi se întorc abia la masa “de dar”, care este cea mai importantă.
Darul este strâns de lăutari care fac glume mai mult sau mai puţin reuşite pe seama zgârceniei unor invitaţi. Fiecăruia care a dăruit tânăra familie cu ceva, pe măsura posibilităţilor (bani, cadouri, animale, porumb, grâu) i se cântă “Mulţi ani trăiască!”
Cam în acelaşi timp are loc o masă “de dar” şi în casa miresei, prezidată de o rudă foarte apropiată a mirelui (unchi, de obicei). Darul este adus apoi tot la mire de acest reprezentant şi de o rudă a miresei. Nunii primesc din partea miresei frumoase daruri şi valoroase. După masa de dar începe din nou jocul. Lăutarii cântă:
“Foaie verde siminoc,
Ia sculaţi feciori la joc,
Şi jucaţi o horă bună
La socri pe bătătură.
Ia sculaţi meseni, sculaţi!
V-ajunge de când mâncaţi
Lingurile le-aţi tocit
Bucatele le-aţi sfârşit.
O cumnăţică frumoasă
Să strângă de la masă
Iar noi, acum, împreună,
Să facem o horă bună
Că aşa s-a pomenit
De când lumea s-a urzit!”
Se pregăteşte apoi un alt moment solemn, despodobirea miresei de straiele speciale şi îmbrăcarea ei cu hainele pe care le poartă o tânără nevastă. Acest lucru îl face nuna-mare şi câteva ajutoare. Înainte ca mireasa să fie despodobită de straie, dimineaţa mireasa aruncă buchetul de flori unui grup de fete care au însoţit-o la nuntă.
Fata care prinde buchetul, se zice că se va căsători cel mai repede. Acest gest simbolizează de fapt despărţirea fetei de feciorie şi trecerea ei în rândul femeilor. .
Imediat după aceea urmează “legatul miresei”, adică naşa îi dă jos voalul de pe cap şi o îmbracă cu haine obişnuite. Mireasa are deja pregătită din timp o rochie (cumpărată de mire), iar nuna adaogă o basma, o eşarfă, cercei, mărgele, farduri etc .. Se aşează în mijlocul camerei un scaun pe care se pune o pernă, în faţa unei oglinzi. De o parte şi de alta sunt lumânările de la nuntă. Toate femeile şi fetele prezente se strâng în jurul miresei, bărbaţii văzându-şi de ale lor. Lăutarii cântă un cântec trist care face pe multe femei să lăcrimeze, aducându-şi aminte de acelaşi eveni¬ment din viaţa lor. Pe fete le animă curiozitatea. Se cântă:
“Mireasă, dragă mireasă,
Ia mai uită-te prin casă
Şi vezi unde-i oglinda
Că-ţi ia naşa beteala!
Puneţi busuioc la grindă
Şi pelinaş la oglindă
Pune busuioc la prag
Că ţi-ai luat ce ţi-a fost drag.
Leagă-ţi capul fără teamă
C-o basma sau c-o năframă
C-o năframă sau basma
Că pleci de la maică-ta,
Maică-ta nu te dădea,
Dar te-ai dus tu singurea.
După ce naşa a împodobit pe mireasă ca viitoare nevastă, unele din fetele prezente se împodobesc în faţa oglinzii cu voalul miresei ca să vadă cum vor arăta şi ele când se vor căsători. Se face apoi o horă mare în care se prind numai femeile şi fetele. Cineva se plimbă prin faţa lor oferindu-le păhăruţe cu ţuică îndul¬cită şi bomboane. La sfârşit toate pun pe tavă câţiva bani cu care mireasa că-ţi cumpere “găteli” şi farduri.
Toţi cei prezenţi îşi îndreaptă apoi atenţia spre naşi.
Nunul este îmbrăcat cu cămaşă primită (uneori şi nuna), iar aces¬teia din urmă i se pune sovanul (un material de rochie), sunt ridi¬caţi pe braţe în sus şi nu li se dă drumul până nu promit ceva de băut. Se îndreaptă apoi cu toţii spre casa nunilor, unde li se oferă de mâncat şi de băut. Nunii sunt duşi acasă într-o hărmălaie de nedescris. Cei mai apropiaţi îi mânjesc pe faţă cu negreală sau cu ceva roşu, pe pun pe cap pălării sparte, îi îmbracă cu haine rupte, întoarse pe dos şi de multe ori îi duc cu roaba sau cu un cărucior tras de măgar.
După aceea nuntaşii se despart. invitaţii nunului rămân la el, iar ceilalţi merg la mire şi peste tot se serveşte vestita cior¬bă de potroace. Apoi se întorc toţi pe la casele lor.
Marţi, rudele socrului-mare se duc la el acasă să-i spele pe picioare, alt prilej de veselie, de mâncat şi de băut.
După nuntă, tânăra pereche se duce pe la toate rudele mai apropiate care dau în cinstea lor câte o masă şi de dau drept dar de casă nouă câte o pasăre.
La o săptămână după nuntă, nunii mari scot pe tinerii căsătoriţi la biserică, după care îi invită la masă.
Obiceiurile la înmormântare
În sat oamenii ţin foarte mult ca, înainte de a se despărţi de cele lumeşti, dacă moartea nu este fulgerătoare sau accidentală, bolnavii să se împărtăşească şi “să se ierte” cu cei care au fost supăraţi. În acest scop se cheamă preotul.
Îndată ce bolnavul s-a stins din viaţă, rudele apropiate încep pregătirile de înmormântare. Unii se ocupă de sicriu ¬procurarea sau confecţionarea lui, împodobirea cu cele de trebuinţă (pânză, panglici, dantelă etc), alţii se ocupă de cele necesare pentru pomană (cea “de ţărână”), iar alţii pregătesc mortul. Trei-patru persoane de acelaşi sex cu decedatul îl spală, apoi îl îmbracă cu ceea ce are mai bun. De obicei, bătrânii au tot ce le trebuie pentru “marea trecere” – haine, pânză, ştergare, batiste etc – pregătite cu mult timp înainte.
Mai există încă obiceiul ca să se îmbrace mortul cu hainele de la nuntă.
Se pune apoi în sicriu o pătură, un cearceaf şi o pernă. Sub pernă se pun diferite obiecte: ac, aţă, pieptene, foarfece, cele folosite pentru a găti sicriul şi mortul, ca să nu le mai folosească nimeni. Se aşează mortul în sicriu, i se leagă picioarele, i se pune în mână o monedă (pentru vamă) şi o lumânare. Sicriul se aşează pe un postament (o masă lungă, eventual), acoperită cu un covor frumos, care se dă de pomană după înmormântare. Cât timp stă mortul în casă – nu mai mult de trei zilei se bate clopotul, într-un mod special, dimineaţa, la prânz şî seara, iar noaptea, prietenii, ru¬dele şi vecinii vin la priveghi.
Nu se obişnuieşte ca mortul să fie bocit noaptea. Cei care vin stau de vorbă, glumesc şi se poartă de parcă nici n-ar fi un mort în casă. Cineva dintr-ai casei se îngrijeşte de cei veniţi la priveghi, oferindu-le câte ceva de mâncat şi de băut.
Ziua, mortul este cinstit aşa cum se cuvine. Tot satul vine cu flori şi cu lumânări, fiecare plângându-l aşa cum se pricepe.
Nu există bocete speciale, nici bocitori. Înainte de a fi dus la biserică, vine preotul acasă şi face o slujbă specială (îi citeşte “stâlpii”), slujbă după care se consideră că decedatul a rupt ultima legătură cu cele lumeşti. Fiecare cap de familie primeşte câte un ştergar pe care şi-l leagă la mână.
Apoi mortul este scos din casă de 4-6 bărbaţi. Se are grijă să fie scos cu picioarele înainte. Sicriul este purtat pe umeri tot timpul sau numai până la poartă, unde aşteaptă o căruţă sau un camion. Comuna nu are dric.
Mortul este plimbat prin sat, făcând ocol cât mai mare, încercând să facă acest ultim drum cât mai lung. La biserică i se face o slujbă lungă şi impresionantă. Tot aici i se ţin discursuri funebre, în care se scot în evidenţă meritele celui dispărut.
La sfârşitul slujbei toţi cei prezenţi ţin să-şi ia de la mort un ultim rămas bun, trecând un şir indian pe lângă sicriul desco¬perit şi sărutând mâna sau fruntea mortului ori, simplu, atingându-l uşor cu mâna. Una din rudele decedatului împarte tuturor covrigi şi lumânare, iar 24 de persoane de acelaşi sex cu mortul primesc şi câte o batistă (pomineaţă) în colţul căreia se leagă un bănuţ.
Tot cortegiul se îndreaptă apoi spre cimitir. În drum spre cimitir, în faţă merg două rude cu panerele în care au coliva şi co¬vrigi pe care-i vor împărţi la groapă. Groapa a fost săpată de 3-4 bărbaţi din familie sau dintre prieteni. Şi aici se ţine o mică sluj¬bă, se pune apoi capacul sicriului şi se bate în cuie. Momentul es¬te dintre cele mai impresionante.
Folosind bucăţi mari de pânză albă, sicriul este coborât uşor în groapă. Pânza rămâne groparilor. După ce s-a coborât sicriul, toţi cei prezenţi aruncă peste el câte un pumn de ţărână. Lumea se împrăştie apoi pe la morţii lor.
Cei care pleacă, la poarta cimitirului iau din colivă. majoritatea celor care au fost la înmormântare sunt poftiţi şi la pomană. E considerat o mare ofensă refuzul de a participa.
După înmormântare, toată familia poartă doliu: 3 luni – 6 luni – un an, după vârstă şi rangul celui decedat şi după gradul de rudenie cu mortul.
Timp de 6 săptămâni cineva este tocmit să vină să tămâ¬ieze mormântai. Altă persoană îşi asumă obligaţia să care apă. A¬este fete (femei) vor fi răsplătite, dându-li-se câte o căldare (cele cu care s-a cărat apa) şi câte un batic sau o rochie.
Mortului i se fac mai multe pomeni – de 3 zile, de 9 zile, 3 săptămâni, 6 săptămâni, 3 luni, 6 luni şi la un an.
În postul Paştelui se “poartă” Ia biserică 6 colivi şi se împart covrigi. Dacă omul a murit fără lumânare, se împart şi cutii de chibrituri.
De sufletul mortului (de pomană) se dau hainele lui, o plapumă, o pernă, un pat chiar.
După 7 ani mortul este deshumat, oasele strânse într-un săculeţ, se face din nou o slujbă, apoi se stropesc oasele (săculeţul ) cu ulei şi cu vin şi se îngroapă. Se face apoi o pomană (parastas).
Uneori, mortul este deshumat când moare altcineva din familie, pentru a-l îngropa în acelaşi loc.
Morţii sunt cinstiţi aşa cum se cuvine. Femeile se duc la cimitir în toate zilele de sărbătoare şi tămâiază mormântul, aprind lumânări, îngrijesc florile.
De două ori pe an, la Moşi şi la Sâmbăta morţilor, tot sa¬tul împarte de sufletul celor dispăruţi străchini (sau farfurii) cu mâncare şi căni cu vin.
Mai există câteva obiceiuri în legătură cu înmormântarea. De exemplu: dacă decedatul este tânăr (necăsătorit), înmormântarea se face cu muzică, iar fata este îmbrăcată mireasă. Tinerilor li se duc cununiile (purtate de un băiat şi o fată) şi brazi împodobiţi cu covrigi şi lumânărele, amintind de obiceiul moarte-nuntă din unele vetre folcorice mai tradiţionaliste.
Alt obicei este “punerea în fiare”. dacă unul din fraţii (sau surorile) mortului este născut în aceeaşi lună cu decedatul, atunci se caută încă o persoană şi în preajma patului celui bolnav, cei doi (fratele valid şi străinul) sunt legaţi cu un lanţ, sunt încuiaţi şi descuiaţi de 3 ori de o rudă aflată în preajmă (cu ajutorul unui lacăt), apoi străinul este întrebat de 3 ori de către fratele bol¬navului. “Te faci frate cu mine?”, iar acesta răspunde “Mă fac … ”
Obiceiul se practică deoarece se crede că nefăcându-l, fratele sănătos îl va urma curând pe cel dispărut.
Tot pentru a feri de rele pe cineva, se practică acest lucru şi la nuntă între fraţi (surori) lunatici.
Mai trebuie menţionat că în faţa casei de unde a murit cineva se pune o pânză de doliu pe care se înscriu data naşterii şi cea a morţii, având la mijloc o cruce. Pânza rămâne acolo un an întreg. După un an, un membru al familiei aranjează cu cineva din afara ei să fure doliu!
Superstiții. Descântecele
Apărute în perioada copilăriei umanităţii, descântecele au constituit o modalitate prin care oamenii încercau să combată anumite fenomene, ale căror cauze nu le cunoşteau, şi nu şi le pu¬teau explica. Se făceau descântece contra bolilor, pentru dragoste, pentru sporirea producţiei la animale, dar şi pentru despărţirea unor tineri, pentru luarea manei vacilor.
Descântecele se spuneau însoţite de anumite practici magice, folosindu-se anumite plante cu forţă terapeutică reală sau presupuse a avea putere de vindecare. Se folosea apa neîncepută în care se stingeau cărbuni aprinşi. Erau practicate de femei în vârstă, fiind preferate cele care au născut gemeni.
Descântece de deochi. Când cineva are dureri de cap cu vărsături se crede că este deocheat şi trebuie să i se descânte de deochi. Se pune apă neîncepută într-o cană, la gura sobei. Se sting în apă nouă cărbuni aprinşi şi cu un cuţit se umblă prin ea, în timp ce se zice de trei ori “Tatăl nostru”. Se mai zice şi astfel:
Peniţă albă,
Codiţa albă,
Deochiul seacă,
Piatra crapă,
Fugi deochi
Dintre ochi
De la…
Din zgârciul nasului
Din faţa obrazului,
Din creierii capului
Cu ceas rău,
Cu lingătură,
Cu înţepătură.
Dacă o fi deocheat de fată mare,
Să chice cosiţele,
Dacă o fi de copil,
Ochii să-i plesnească,
Dacă o fi de femeie,
Să-i plesnească ţâţele,
Să-i sece laptele,
Să-i moară pruncul de foame!
Dacă o fi de flăcău să-i plesnească calul sub el.”
Sau într-o altă variantă
“Ieşi deochi dintre ochi,
Din faţa orbzului,
Din sfârcul nasului,
Din băierile inimii
Şi din toate încheieturile
Şi te du,
Unde câinii nu latră,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoş nu cântă
Că pe voi vă aşteaptă
Cu mesele-ntinse,
Cu făclii aprinse
Şi să rămâie …
Curat, luminat
Ca argintul cel curat,
Ca Maica Domnului din Cer
Aşa cum l-a lăsat.”
Bolnavul gustă apoi de trei ori din apă şi se udă pe la frunte şi pe la tâmple. Apa care a rămas se aruncă la o floare sau un copac. Dacă bolnavul cască este un semn că a fost deocheat.
Descântece de speriat, de frică: Dacă cineva este speriat i se zice un descântec care să-i scoată din suflet teama:
“A plecat…
Luni de dimineaţă
Pe cale pe cărare
Se-ntâlni în cale
Cu o spaimă mare
Cu ochii zgâiţi
Cu nouă căciuli în cap
Cu nouă cojoace-mbrăcat
Cu nouă ochinci încălţat
Şi…………….când îl vedea
Frica-n spete şi-n cap s-aşeza,
Ochii îi împăienjenea
EI începe a ţipa
Şi Maica Precista l-auzea:
“Lasă………. nu mai ţipa!
Întoarce-te-ndărăt
Şi du-te la Zambila (cea care cunoştea descântecul)
Să-i izgonească,
Cu mătura să măture,
Pe mare s-o arunce
Şi ………..să rămână
Curat şi luminat
Ca Maica Precista Care l-a lăsat”.
Mai există şi alte variante:
“Potoleşte-te frică groasă, nălucită spaimă,
Din inima lui (numele celui căruia i se descântă)
Că el plângea
Se văita
Nimeni nu-i auzea
Seară de argint făcea
Jos la………….se dădea
Şi-l întreba
De ce plângi ………….
De ce plângi
Numai te văita
Că eu de mâna dreaptă te-oi lua
Toate boalele rele
Toată spaima, toată nălucirea,
În vârful cuţitului le luam
În Marea Neagră le aruncam
Şi te lăsam curat şi luminat
Ca argintul cer curat
Ca Maica Domnului ce te-a făcut
Ca ziua-n care te-ai născut”.
Mai apoi descântecul se spune că-şi face efectul aproape
imediat.
Descântec de bube dulci:
“M-am sculat luni dimineaţă
Pe nespălate, pe nemâncate,
Am tăiat un buhai gras
Toate bubele le-am chemat,
Numai bubele dulci
Nu le-am chemat.
Şi de necaz că nu le-am chemat
În baligă de cal s-au băgat
La gura cuptorului s-au uscat”.
Descântec pentru dureri
Atunci când cineva avea fel de fel de dureri, de şale, de picioare şi de orice altceva, bătrânii satului spuneau un descântec care să alunge durerile:
“Du-te două, Vino nouă!
Ce nu te-a-ntâlnit, să te-ntâlnească,
Ce nu te-a găsit, să te găsească.
Şi să rămâi curat, luminat,
Ca un ţurloi de cal uscat”.
În ajunul Bobotezei, când umblă preotul cu botezul, fetele mari şi chiar flăcăii primesc busuioc de la acesta pe care-l pun noaptea sub pernă, în credinţa că îşi vor visa alesul sau aleasa.
Tot în ajunul Bobotezei, majoritatea fetelor mari nu mănâncă până seara, adică ajunează, în credinţa că vor avea noroc în căsătorie.
Primăvara când se aude primul tunet, se dă cu un ban sau piatră în frunte pentru ca tot anul să nu sufere de dureri de cap.
Se mai crede că dacă ai văzut un miel alb îţi va merge bine tot anul.
Se ţin de sărbători şi cele trei marţi şi joi după Paşte, crezând că-i rău de trăsnet şi grindină.
Este bine să vezi barza zburând întâi primăvara, căci va fi semn bun.
În duminica Floriilor se încing cu salcie de la biserică, spre a fi ferite de dureri de mijloc.
Când copiilor mici le cad dinţii se spune că este bine ca dintele căzut să fie aruncat peste casă spunându-se: “Ia cioară rea un dinte de os şi dă-mi unul de oţel să mănânc pâine uscată cu el”, în credinţa că îi vor creşte toţi dinţii foarte rezistenţi.
Spânzurând o găină moartă de boală într-un par sau salcâm se crede că piere boala.
Se mai crede că dacă se doarme pe o cărare sau un răzor, te vor găsi ielele şi te vei îmbolnăvi fără a avea leac.
Unii oameni mai cred că atunci când îşi iese în cale un preot le va merge rău şi ca să nu se întâmple aşa să se îndoaie ime¬diat o batistă. De asemenea îşi merge rău când îşi taie calea un iepure sau o persoană cu găleata goală. Dimpotrivă, îşi merge bine când întâlneşti un coşar (homar) sau pe cineva cu găleata plină.
Când cântă cucuveaua sau găina cotcodăceşte sau urlă câinele, se zice că-i semn rău şi că cineva din casă va muri.
Când cântă cocoşul în faţa casei îşi vin musafiri.
Întotdeauna la 1 martie femeile şi fetele poartă în piept Mărţişor.
Înainte de intrarea în postul cel mare, finii se duc la naşi unde se petrece mult timp din noapte, urând ca sfântul post să le fie de folos. Se duc pentru lăsatul de sec şi feciorii la părinţi, sau rudele mai tinere la unele rude mai în vârstă. Cu această ocazie, finii şi copiii, rudele mai tinere aduc cu ei un plocon (cozonac, colac sau o pasăre) împreună cu şervete cusute frumos.
Dacă porcul umblă cu paiul în gură vremea va fi foarte rea. Se mai zice că după sacrificare, dacă porcul a avut splina mai lungă şi mai lată spre partea finală, iarna va fi grea spre sfârşit.
Dansuri specifice
După forma în care se execută, dans urile din zona comunei Smeeni se pot clasifica în trei categorii: dansuri în formă de cerc (horele), dansuri în linie dreaptă (sârbe, brâul, brâuleţul), dansuri numai cu două persoane (învârtita, valsul, tangoul etc.) . Dansurile ultimale nu au fost cunoscute de străbunii acestor locuri.
Dintre toate acestea cea mai semnificativă este hora, care se organiza în fiecare duminică, dar mai ales de Sfintele Paşti. Locul de desfăşurare era ales de preferinţă la cârciumă sau la marginea satului, pe izlaz. Flăcăii plăteau lăutarii, dându-le bani, iar fetele dădeau mălai, iar a doua zi după Paşti – ouă, când flăcăii şi lăutarii mergeau la casele fetelor, cântând şi chiuind pe toate uliţele.
Iată cum decurgea hora satului: după amiază, la locul indicat începeau să se adune flăcăii şi fetele mari. Fetele mari veneau întovărăşite de mamele lor care mergeau câţiva paşi în urma lor.
De Paşti, fetele de 15-16 ani se “prindeau în horă” adică avea loc o trecere liberă spre măritiş. La fel şi băieţii, dar la 17¬-18 ani. La astfel de hore fata care venea într-o rochie nouă se prindea în stânga flăcăului care-i era drag şi care dorea să danseze. Hora se încheia aproape de asfinţitul soarelui, când veneau vitele de la izlaz. Atunci fetele se întorceau acasă, la obligaţiile gospodăreşti. Nimeni nu întârzia, această obligaţie fiind absolut respectată. Încălcarea ei era considerată o abatere de la morală.
În postul Paştelui nu se făcea horă. Atunci fetele şi flăcăii se adunau la marginea satului unde se plimbau, stăteau de vorbă, procurându-şi astfel distracţii până la sărbători. Tinerii pri¬eteni, fată şi băiat, se plimbau împreună doi câte doi.
Obiceiul se practica cu credinţa că oamenii puteau îndu¬pleca cerul să “sloboadă ploile”, obicei cunoscut în toată ţara. La Smeeni acest obicei avea ceva diferit. După Paşti se adună câte¬va fete la una din ele acasă şi fac din lut o păpuşă căreia îi pun ochi din coji de ouă roşii (partea albă). Tot din lut se făcea coşciugul şi perna. Se punea păpuşa (caloianul) în sicriu, se acoperea cu flori apoi se îngropa în grădină, făcându-i-se un fel de slujbă ca la înmormântare, pentru rolul clopotarului şi pentru cel al preotului alegându-se doi băieţi (de obicei rude), fetele fiind bocitoare. Între acestea din urmă de multe ori se iscau dis¬pute fiindcă trebuiau să pună un nume, fiecare nepermiţând să fie un nume din familia ei. Atunci îi spuneau Ene şi fetele îl plângeau:
“Ene, Ene, Caloiene,
Du-te-n cer şi cere,
Să-şi dezlege porţile
Ca să crească grânele”.
Bineînţeles că mai existau şi alte variante:
“Caloiene – iene,
Te-a făcut mă-ta
În păcjurea deasă,
Cu inima arsă
Şi te-a bocit,
Caloiene – iene,
Prin pădurea deasă
Cu inima arsă
Şi te-a căutat
Prin pădurea rară
Cu inima-amară
Caloianul și paparuda
Cu jale mare te-a strigat
Deschide portiţele
Să curgă ploiţele
Că de când n-a mai plouat
Tot pământul s-a uscat”.
După ce era îngropat Caloianul se făcea o mică pomană la care se mâncau gogoşi sau jumări cu ouă, ceva uşor de prepa¬rat, ţinându-se cont de faptul că bucătăresele erau nişte copii.
In a treia joi de după Paşti era ziua Paparudei (sau Păpărudă). Se aduna din nou tot grupul, se dezgropa Caloianul apoi se pleca cu tot al!1iul la o fântână părăsită (dar cu apă) şi se arunca păpuşa în ea. Intoarse acasă, fetele se aşezau din nou la masă ca prima dată. Fiind ziua Paparudei toţi copiii şi tinerii din sat se pândeau pe străzi, pe la porţi, pe la fântâni şi se udau ciuciulete strigând veseli:
“UdiIă, păpărudilă,
Până joi, Până la 70 de joi,
Să curgă ploiţele,
Să ne crească grânele,
Unde dai cu sapa,
Să răsară apa,
Unde dai cu maiul,
Să iasă mălaiul”.
Oameni ai locului – păstrători ai tradiției
Toate aceste obiceiuri, oamenii locului au înţeles să le facă cunoscute şi altora. Dovedindu-se buni păstrători ai tradiţi¬ilor populare, în 1972 la Smeeni s-a înfiinţat Ansamblul de Colindători ai comunei de către profesorul Ilie Mateescu care o bună perioadă de timp a colaborat cu Elisabeta Moldoveanu Nestor la realizarea culegerii de folclor pentru Institutul de Folclor al României. Folclor cules din satele Gherăseni, Smeeni, Maxenu, Sălcioara, Moisica, Albeşti, Udaţi, Călţuna, Lucieni, Padina, Scutelnici, Brădeanu.
Mai apoi, după doi ani, în 1974 ansamblul a participat pentru prima oară la o filmare făcută de Televiziunea Română, cu ocazia Sărbătorilor de iarnă.
În 1990, ansamblul a colindat în Bucureşti la TVR şi la Ministerul Agriculturii, iar în 1997 a susţinut un recital în faţa patriarhului României – Teoctist.
In fiecare an, în ajunul Anului Nou prof. Stănescu Ion împreună cu formaţia cultural artistică “Pluguşorul, formată din elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII, Smeeni, colindă principalele instituţii din comuna Smeeni, păstrând tradiţia nealterată.